Extrase din prima scrisoare a lui Andreea, voluntară română în Afragola (Italia):

Afragola, 20 Octombrie 2025

Carissimi amici,

Come state? Tutto a posto?

Cu pași timizi, dar cu sufletul plin de curaj și speranță, doresc să vă împărtășesc impresii din misiunea mea, din Afragola. (…) Casa noastră, plasată în inima Afragolei, are totul: o biserică la două minute distanță, Piața Municipiului în care se găsesc mereu copii dornici să se joace fotbal; oameni furioși, noaptea, pentru că Napoli a pierdut meciul; femei care, în fiecare dimineață, cântă din toată inima în timp ce fac curățenie. Pentru a anima atmosfera și a menține ritmul misiunii își fac loc, pe bolta cerului, focuri de artificii la miezul nopții (pentru că afragolezii chiar sărbătoresc fiecare clipă, fiind conștienți că fiecare zi e un miracol) și clopotele care bat dis-de-dimineață, la ora 6, amintindu-ne pentru cine și de ce suntem aici: pentru a sluji cu iubire și pentru a ne încredința ziua în mâinile lui Dumnezeu.

(…) În fiecare zi rămân impresionată de simplitatea persoanelor și de bucuria lor de a dărui. Una dintre prieteniile care m-a emoționat este cea cu Concetta, o bătrânică care vine în fiecare zi la Liturghie. De fiecare dată, după slujbă ne invită să luăm micul dejun cu ea, ne explică că își dorește să fie cu noi pentru că îi face atât de multă plăcere și bucurie. În Napoli este deosebit de greu să refuzi persoanele, pentru că mereu vor să-ți dăruiască tot ce au. Atunci când am vizitat-o, ne-a arătat mulțimea de icoane și statuete, pe urmă ne-a prezentat istoria fiecăreia dintre ele și ne-a zis: „Luați tot ce vă place, e pentru voi!”. Fără nicio urmă de egoism, cu un zâmbet, ne-a îmbiat cu tot ce avea. Era dificil pentru mine să accept gratuit tot ce mi se oferea…

O altă prietenă foarte bună este Filomena, care are în jur de 50 de ani și a suferit un AVC, în urma căruia a rămas paralizată pe jumătate de corp, fiind totodată dificil pentru ea să vorbească. De aceea zâmbește - și are un chip atât de frumos! Se zice că ochii sunt oglinda sufletului, iar ochii ei sunt atât de plini de iubire, de parcă ar cuprinde întreaga lume într-o singură privire. De curând a fost ziua ei și am mers împreună cu Șteffi să o vizităm: era atât de fericită! Am stat împreună, amprivit mașinile care treceau, am contemplat cerul – și asta era de ajuns! Nu aveam nevoie de cuvinte.

Aș vrea să mai poposesc pentru a vă împărtăși câteva crâmpeie din alte activități, dar sunt chemată de Șteffi pentru a peregrina pe străduțele Afragolei și a duce speranță și iubire acolo unde este nevoie…

Aștept cu nerăbdare să ne „auzim” în următoarea scrisoare!

Cu drag,

Andreea

Ești interesat de misiunea noastră? Află mai multe aici!