Când îmi pierd speranța…

Extras din cea de-a treia scrisoare a lui Matei, voluntar român în Buenos Aires (Argentina) din septembrie 2024:

Buenos Aires, 15 Septembrie2025

Dragi prieteni,

(…) Maria este o femeie în vârstă de șaptezeci și doi de ani, fără familie și pe jumătate paralizată din cauza unui AVC. Când am ajuns aici, situația ei era deja o temă mare în comunitatea noastră, deoarece cei care erau deja aici au acompaniat-o mult în drumul ei dificil. Ea era o persoană mereu tristă și îndurerată din cauza morții fiului ei, Marco, dar și a mamei ei. Marco avea o problemă mentală, de aceea se comporta mereu ca un copil chiar și la 40 de ani. Ea l-a crescut și a avut grijă de el chiar dacă multe persoane i-au zis să îl lase într-un orfelinat de copii cu dizabilități. A fost o perioadă grea pentru ea, pentru că avea de crescut doi copii, Marco și Juana, fiind văduvă. Chiar și acum, din când în când, îmi spune: „Eu nu am fost niciodată fericită. Toată viața mea am suferit pentru băiatul meu și am crescut doi copii singură” - (situația ei financiară era precară, ea nu avea un loc de muncă). Când am ajuns, ea deja era în spital – acolo am și cunoscut-o. Nu putea să umble, nici să își miște mâna dreaptă. Cu fiecare vizită i-am cunoscut povestea tot mai mult.

La începutul vizitelor era fericită de prezența noastră, dar la final mereu termina în lacrimi din cauza bolii, a fiului ei, dar mai ales a fiicei, care nu mai venea să o viziteze de ceva timp. Nu știm ce s-a întâmplat între ele, dar Juana nu a mai apărut. Cu vizitele, tema tristeții s-a schimbat în dorința de a se întoarce în casa ei din spital.

Două femei de la parohie, prietene cu noi, au început să se intereseze mai mult de Maria și să se implice puțin în situația ei. Au fost la casa Marthei pentru a vedea condițiile – niște condiții inumane – dar până la urmă, cu multe insistențe, s-a întors în casa ei unde a început partea mai grea. Casa ei este un loc mic, întunecat, plin de apă, apă care intră datorită ploii, dar se și infiltrează prin pământ, deoarece în cartierul unde locuiește, apa de la canalizare se ridică atunci când plouă. Nu are o baie funcțională și nici apă la chiuveta din bucătăria micuță care face parte din camera principală. Casa ei era cu adevărat un loc în care nu se putea trăi, dar ea este strâns legată de acest loc din cauza amintirilor. În perioada când a revenit în casă, stătea toată ziua în pat din cauza paraliziei. Fetele îi schimbau scutecele cât de des puteau, dar uneori treceau și 2-3 zile fără să îi fie schimbat scutecul sau să fie spălată. Avea momente în care nimeni nu trecea pe la ea și rămânea 1-2 zile fără să vadă lumina zilei. Un moment care m-a impresionat a fost când, în lacrimi, a spus: „Când rămân singură și îmi pierd speranța, mereu apare unul dintre voi.”

Starea ei de sănătate se înrăutățea în fiecare zi. Îmi amintesc că de Ziua Mamei am fost să o vizităm. Ea avea poarta casei deja deschisă și când am întrebat-o dacă a trecut cineva, ne-a spus că nu. A început să plângă, pentru că îl rugase pe vecin să lase poarta deschisă în speranța că Juana va veni să o vadă. Dar nu a venit și până azi încă nu s-au revăzut. Ne rugam pentru ea, deoarece noi nu puteam să facem prea multe.

Totuși, cele două femei de la parohie au început să o ajute cu actele și apoi au dus o lungă bătălie cu ea pentru a accepta să meargă într-un azil de bătrâni. Nu este ceva de dorit, dar ea, rămânând în casă, se îmbolnăvea tot mai mult. Maria nici nu voia să audă de un asemenea loc – și era de înțeles – doar că nu mai avea pe nimeni care să o poată îngriji zilnic, așa cum ar fi avut nevoie. Din cauza unei infecții, a ajuns din nou în spital unde a stat mai bine de patru luni. Aici vizitele erau într-un mediu mai curat, dar tristețea era mereu aceeași. Speranța ei era o vizită din partea unui membru al familiei, dar niciunul nu venea: nici fiica, nici fratele, nici sora, nici măcar verișoara cu care mai ținea legătura.

Prietenia noastră cu ea a devenit tot mai puternică datorită timpului petrecut împreună. (…) Eu mă rog ca relația dintre ea și Juana să se vindece, pentru că tristețea Marthei vine din lipsa familiei și din singurătatea din sufletul ei. În fiecare vineri când o vizităm ne spune: „Nu mă abandonați, căci dacă nu mai veniți nici voi, nu mai am pe nimeni.” Cu siguranță vom continua să o vizităm. Ea a devenit una dintre cele mai bune prietene ale comunității, un membru al familiei Puntos Corazón, care ne face mereu să râdem cu glumele ei. Chiar și de Crăciun am adus-o în casa noastră și l-am sărbătorit împreună cu toată comunitatea din Buenos Aires.

(…) Mulțumesc mult tuturor pentru susținere și mai ales pentru rugăciuni!

Matei