Fericirea nu are rețetă

Extrase din prima scrisoare a Sarei, voluntară română, recent sosită în Dakar (Senegal):

Dakar, Noiembrie 2023

Dragi prieteni,

Na ngeen def? (Ce mai faceţi?) Yangui ci jamm? (Ești în pace?) Sunt replici în wolof care se spun la începutul unei conversaţii. Eu mă simt foarte bine aici, în noua lume care mi se descoperă în fiecare moment. Am ajuns cu bine și treptat am început să mă acomodez cu comunitatea, clima și atmosfera.

Căldura și înăbușeala aerului m-au izbit încă de la primul pas făcut în afara avionului. Am ajuns în perioada cea mai caldă de aici, iar în așteptarea răcorii nopţii, după cum eram obișnuită cu verile din România, am fost puţin dezamăgită. Între temperaturile dintre noapte și zi nu e mare diferenţă. Ventilatorul e un instrument indispensabil indiferent de activitatea pe care o facem (somn, citit, adoraţie, servirea mesei, împăturatul hainelor etc.) și care se află în majoritatea caselor și capelelor. La aeroport am fost așteptată cu zâmbetele pe buze de ceilalţi voluntari.

Drumul înspre casă l-am parcurs într-un taxi galben, despre care aș fi zis că nu are cum să pornească, condus de un șofer simpatic care își freca dantura cu un băţ subţire din lemn, tehnică întâlnită foarte des și despre care, bineînţeles, am auzit că aduce doar beneficii. Cu capul ieșit puţin în afara mașinii, cu greu mă înduram să clipesc de frică să nu pierd ceva. M-am minunat de mamele care își duc bebelușii în spate, de tarabele cu multe fructe din care abia așteptam să gust, de pământul roșiatic din depărtare, de plantele exotice, de femeile care duc pe cap diverse lucruri, de limba pe care o auzeam. (…)

În Dakar se vorbesc în principal două limbi: wolof și franceză. Acasă în comunitate vorbim franceză, Sf. Liturghie și toate rugăciunile (laudele, vesperele etc.) sunt în franceză. Însă majoritatea prietenilor noștri preferă wolof, fie pentru că nu știu franceză, cum nu au avut posibilitatea să meargă la școală, fie pentru că le este mai familiară. Cei care nu ne cunosc sunt foarte miraţi, dar și mândri când aud că vorbim wolof. Este foarte atipic pentru “toubabi” (oameni albi). Uneori, în timpul jocului, copiii îmi arată înspre obiecte și îmi zic denumirea în franceză și în wolof. Deocamdată eu învăţ încet-încet franceză, iar wolof abia după. Cu limbile e puţin mai dificil pentru mine acum la început. E greu să îndur că nu mă pot exprima, nu pot povesti, nu pot participa la conversaţii, nu pot înţelege, deși există o dorinţă atât de mare de comunicare, de cunoaștere, de relaţionare cu oamenii din jur. Totuși, această experienţă de umilinţă mă apropie de persoanele pe care le vizităm, de persoanele în sufletul cărora există aceeași dorinţă de a conversa și de a asculta, însă care nu poate fi pusă în practică nu pentru că nu au cuvintele potrivite, ci pentru că nu au cui să le spună. De aceea, în unele vizite, conversaţiile cu prietenii noștri escaladează foarte repede de la vreme, mai exact cât de cald e și azi (subiect care rar lipsește dintr-o conversaţie), la cât de greu e să treacă peste moartea soţului, la dorul după copiii sau soţii plecaţi în străinătate sau la boala de care suferă…

(…) În fiecare marți mergem la o școală pentru copii cu diferite tipuri de handicap unde ţinem ore de muzică și dans. De prima dată de când am mers acolo am realizat neputincioasă că oricât aș încerca nu o sa pot să dau mai mult decât primesc. Copiii, uitându-se inocent în ochii mei (deși eu simt că îmi privesc doar sufletul), mă citesc mai bine decât aș putea să o fac eu însumi. Puterea lor de a înţelege emoţiile fără prea multe cuvinte este o binecuvântare pentru mine și săracul meu vocabular în franceză și wolof. Ei au devenit un model pentru misiunea mea: se dăruiesc în mod constant prin simpla lor prezenţă, prin privirea plină de curiozitate și de admiraţie pe care o au faţă de persoana pe care o au în faţă. Fiecare oră se termină cu un moment de dans liber, care e preferatul lor și trebuie să recunosc că și al meu, în care fiecare dansează cum vrea și bineînţeles, și noi dansăm cu ei. O dată, de-a lungul orei, un băieţel era destul de abătut și neinteresat când îi învăţam un cântec și nu părea prea impresionat de coregrafia pe care o făceam, însă la final, când a început melodia pentru dansul liber, a început să danseze atât de bine. M-a luat de mâini, m-a învârtit, m-a lăsat pe spate, mi-a arătat multe mișcări de dans, eu imitându-l. Zâmbetul lui se întindea până la urechi. Mi-am dat seama că era de fapt atât de simplu să îl fac fericit: doar să fiu alături de el, fără strofocarea de a cânta nu știu ce cântece. După o oră în care eu am condus programul încercând să le aduc un zâmbet pe buze, a fost atât de important pentru el să îl las și pe el să mă conducă, chiar și doar într-un dans de 5 minute. Fericirea de fapt nu are reţetă, nu vine cu un program scris negru pe alb de mine și Gabriel, nu se obţine printr-un un timp măsurat pe ceas, ci într-un mod mult mai simplu…

(…) După cum e tradiţia, dacă oamenii mă întreabă care e numele meu senegalez și nu am unul, atunci îmi dăruiesc numele lor. Eu sunt Ndey Diop, un nume primit de la o vecină, o doamnă drăguţă și elegantă, chiar dacă nu trăiește în cele mai bune condiţii. Când zâmbește, îi ies în evidenţă nuanţele trandafirii ale pomeţilor, care par să fie aproape pictate. Are doi copii: un fiu de 10-12 ani și Bebe Zar care are cam 3 ani și care e atent și grijuliu ca mama lui să nu aibă parte de nici un moment de plictiseală. După ce am făcut cunoștinţă, ne-a invitat a doua zi la prânz. Am avut parte de prima mea mâncare tradiţională gătită de localnici și servită împreună cu ei, bineînţeles, în stilul clasic: dintr-un platou mare, cu multe linguri, așezaţi pe jos. Soţul ei este plecat în străinătate să lucreze, iniţial trebuia să stea 6 luni, însă e plecat de peste un an. Cred că îi lipsește lui Ndey. Când ne vede pe stradă mereu zâmbește și ne invită pe la ea, însă are o urmă de tristeţe în privire și în glas. Încetul cu încetul s-a legat o prietenie între noi, în care saluturile în wolof și cuvintele stâlcite în franceză (nici eu, nici ea nu știm prea bine franceză) sunt mult mai aproape de suflet decât ar fi conversaţiile interminabile.